Orice căsnicie se construiește, firește, pe speranța unei experiențe frumoase, pline de înțelegere și armonie și, după un timp, apariția unui copil face ca relația să ascendă către o nouă etapă. Un copil, o nouă ființă care, pentru a se naște și a crește frumos, are nevoie de toată dragostea și implicarea părinților, zi de zi, ceas de ceas. Noua ființă va purta povestea mamei și a tatălui în suflet, așa cum va fi scrisă de ei, și va fi modelată pe măsura înțelepciunii celor doi.
Scenariul pe care se bazează povestea unui copil pare simplu: cum sunt părinții în relație și ceea ce fac ei va influența direct modul în care va crește și modul în care se va dezvolta emoțional copilul.
Dar, pe cât este de simplu descrisă această regulă, pe atât de greu pare să fie respectarea și aplicarea ei, conștient și asumat, de către adulți. De multe ori, părinții sunt prea prinși în problemele lor, prea absorbiți de grijile cotidiene sau profesionale, și neglijează semnalele comportamentale ale copilului. Când ajung să se întrebe cu ce au greșit, ce au uitat, sau de ce copilul lor reacționează nepotrivit, se întâmplă să fi trecut deja câțiva ani de absență emoțională sau de dezechilibru relațional în familia respectivă. Tendința adulților este să caute un “vinovat”, dar el nu există. Amândoi părinții sunt responsabili de creșterea și educația copilului, și amândoi trebuie să își asume acest lucru în mod egal. Ca să se evite aceste momente de criză, și pentru o mai bună înțelegere, este necesară reflectarea asupra unor aspecte de psihologie de familie și de cuplu.
Parteneriatul numit cuplu are la bază asumarea conștientă și responsabilă a vieții de familie, și implică dragoste, grijă, reciprocitate și respect. Acest aspect, chiar dacă pare teoretic sau conceptual, el reflectă foarte clar ceea ce este bine să existe în realitatea cuplului. Este nevoie de fiecare “ingredient” menționat mai sus pentru ca o relație să fie echilibrată și armonioasă. Este nevoie ca amândoi partenerii să fie maturi emoțional, să accepte și să se bazeze pe aceste principii. Relația de cuplu este un element “viu” care are nevoie în permanență de aceste elemente ca să funcționeze frumos. Într-un astfel de cuplu, șansa de a crește un copil echilibrat emoțional este cea mai mare.
Apariția unui copil trebuie să fie o decizie matură și acceptată de ambii membri ai cuplului, care să țina cont de disponibilitățile emoționale și economice ale partenerilor. De foarte multe ori, trăirile vii și puternice din perioada de îndrăgostire aduc dorința de a avea un copil, oricum și indiferent de starea de maturitate familială, profesională sau financiară a celor doi parteneri. Un copil are nevoie de un mediu sigur și stabil, pentru simplul motiv că atunci când acestea lipsesc este foarte probabil să apară tensiuni care să ducă la despărțirea cuplului.
Un copil are nevoie de amândoi părinții. Fiecare părinte are un rol foarte important în creșterea și educarea copilului, și niciunul nu-l poate înlocui pe celalalt. Chiar dacă părinții ajung să divorțeze, părintele la care rămâne copilul trebuie să îi permită celuilalt să fie prezent și activ în viața copilului. Stările de conflict, resentimentele sau răzbunările dintre foștii parteneri nu vor aduce decât suferința copilului.
Creșterea unui copil înseamnă implicare emoțională, grijă, dragoste, educație și timp din partea celor doi părinți. A crește un copil nu înseamnă doar asigurarea hranei, a unei locuințe sau a îmbrăcăminții. Un copil are nevoie și de hrană emoțională, constantă, venită din partea ambilor părinți. Mai are nevoie de reguli și limite venite din partea părinților, precum și de principii și valori transmise de aceștia.
Problemele emoționale ale unui copil reflectă indirect starea cuplului parental, greșelile făcute de părinți în educarea lui sau problemele prin care a trecut familia. Copilul este un “barometru” foarte fin în diagnosticarea dezechilibrelor emoționale din familie. Fiecare copil simte tensiunile sau problemele din familie, și crede că el este vinovat. Această “vinovăție” produce conflicte interioare în sufletul copilului, manifestate prin comportamente inadecvate sau prin psihosomatizări.
Părinții și relația lor vor fi modelele cele mai puternice pentru copil, pe care va tinde să le urmeze în viața lui de adult. Calitățile, dar și defectele lor, buna sau proasta relaționare cu partenerul sau cu ceilalți oameni, vor marca personalitatea copilului și modul în care el însuși va relaționa cu ceilalți copii. Copilul este ca un “burete” – absorbe tot ce vede, aude sau simte în familie, și asimilează ca fiind corect, normal sau firesc să manifeste la rândul lui. Cea mai mare parte a învățării se petrece prin imitație, așa cum o arată studiile psihologice. Așa că o atenție mai mare la ce arătăm, exemplificăm, facem, este în acord cu cele mai bune metode de educare a copiilor.
Părinții au datoria de a-l ajuta pe copil să devină o ființă independentă, matură emoțional și cu o imagine de sine cât mai bună. Tot ceea ce presupune imaginea de sine (iubire, respect și stimă de sine) se învață de la părinți și cu ajutorul lor. Multi părinți sunt tentați să țina copilul într-o stare dependentă, dar acest lucru nu atrage în viața copilului decât alte relații de dependență, îl va împiedica să se maturizeze și să se adapteze cât mai bine emoțional și social.
Aspectele sintetizate mai sus pot fi dezvoltate sau completate de fiecare părinte în parte. Cu cât părinții vor întelege mai bine misiunea specială pe care o au în viața copilului lor, cu atât șansele de a avea un copil fericit și încrezător sunt mai mari. În această misiune, părinții sunt parteneri egali în creșterea și educația copilului, în formarea personalității lui, și în creșterea șansei de a avea un copil cât mai bine adaptat vieții de viitor adult.
Desigur, diferențele între abordările și metodele, chiar și gradul de prezență și participare la familie ale celor doi părinți sunt aspecte ce generează efecte asupra copilului aflat în creștere. Alianța parentală este o soluție de termen lung, și singura care dă roade dealtfel.
sursa
