Ne-au plăcut întotdeauna poveştile. Mai ales cele în care există o luptă acerbă între bine şi rău, între adevăr şi minciună. Ne-au ajutat să înţelegem mai bine cum alegem să fim de partea care trebuie şi ce trebuie să învăţăm din asta.
Indiferent de forma de învăţământ la care ne raportăm, ni s-a spus întodeauna că avem nevoie de modele. Chiar dacă ştiam acest lucru şi de multe ori acţionam ca atare, am avut mereu nevoie să ni se reamintească. Modelele sau exemplele de urmat nu sunt nimic altceva decât o proiecţie în care dorim să ne regăsim.
Nevoia de modele nu reprezintă o obligativitate cum, de altfel, se pare că nici religia nu se mai încadrează în categoria cu pricina. Totuşi, în ambele cazuri am simţit că ne fac bine. La şcoală, exemplele de urmat nu sunt doar acei oameni care stau în spatele catedrei şi pun note. Dimpotrivă, adesea se întâmplă să fie chiar elevii din bănci, care dau dovadă de un comportament exemplar şi care arată zi de zi că pot şi vor să facă mai mult.
A fi model pentru cineva nu este o responsabilitate uşoară. Mai ales atunci când rolul este jucat în mod conştient, iar presiunea devine din ce în ce mai mare. Prin alegerea unei persoane care să reprezine un model pentru noi nu facem nimic altceva decât să ne apropiem şi mai mult de cine ne dorim cu adevărat să fim. Poate că un profesor joacă acest rol datorită implicării şi devotamentului pe care îl manifestă zi de zi. Poate că părinţii reprezintă un model de răbdare şi perseverenţă. Poate că un coleg din clasă ilustrează perfect acea persoană curajoasă, care îşi urmează visele de fiecare dată.
În momentul în care alegem să avem modele e bine de ştiut că trebuie să o facem în cunoştinţă de cauză. A avea un model înseamnă a accepta că încă mai putem învăţa, că o parte dintre valorile şi principiile noastre sunt comune, că dorinţa de a fi mai buni nu ne-a părăsit niciodată.
photo via
Comments are closed.