Să regândim temele

Alfie Kohn le aduce directorilor de școli, dar şi părinţilor, o serie de sugestii vizavi de teme
După ce şi-au petrecut cea mai mare parte a zilei la şcoală, copiii primesc de obicei sarcini suplimentare pe care să le facă acasă. Acesta chestiune este una destul de bizară, dacă stăm să ne gândim puţin la ea, dar nu la fel de bizară precum faptul că prea puţini oameni se gândesc vreodată la asta.
Problema devine şi mai bizară dacă luăm în considerare alte trei fapte:
1. Efectele negative ale temelor sunt bine cunoscute. Acestea includ frustrarea şi epuizarea copiilor, lipsa timpului pentru efectuarea altor activităţi, precum şi posibila pierdere a interesului pentru studiu. Mulţi părinţi se plâng de impactul temelor asupra relaţiei lor cu copiii; acestora poate să le displacă profund, de asemenea, să joace rolul de şef şi sunt îngrijoraţi că vor fi criticaţi pentru că nu se implică suficient în problema temelor sau pentru că, dimpotrivă, sunt prea implicaţi.

2. Efectele pozitive ale temelor sunt în mare parte un mit. Documentându-mă pentru scrierea unei cărţi pe acest subiect şi petrecându-mi o mulţime de timp studiind fenomenul, am ajuns la o concluzie uimitoare: nu există absolut nici o dovadă că temele pe care trebuie să le facă elevii din ciclul primar sau gimnazial au vreun beneficiu academic.
Pentru elevii mai mici, de fapt, nu există nici măcar o corelaţie între efectuarea temelor (sau cantitatea lor) şi gradul personal de performanţă. La nivel de liceu, corelaţia este slabă şi tinde să dispară atunci când sunt aplicate măsurători statistice mai sofisticate. Între timp, nici un studiu nu a demonstrat vreodată convingerea că temele ajută la definirea personalităţii sau îi învaţă pe copii să deprindă nişte obiceiuri bune de studiu.
3. Temele sunt din ce în ce mai multe, în pofida lipsei unor date care să ateste beneficiile lor. În ultimii 25 de ani, povara temelor a crescut cel mai mult pentru copiii foarte mici, grupa de vârstă la care dovezile unor efecte pozitive nu sunt doar dubioase, ci inexistente.
Nu e ca şi cum cei mai mulţi profesori decid din când în când că o anumită lecţie ar trebui să continue şi după şcoală, pe principiul că învăţarea are şanse mai mari să fie înţeleasă dacă are loc în timpul pe care copilul îl petrece cu familia sa. Temele din majoritatea şcolilor nu se limitează la acele ocazii când sunt oportune şi importante. Mai degrabă, punctul de plecare pare a fi: „Am hotărât cu mult timp înainte că elevii trebuie să facă ceva în fiecare seară (sau de mai multe ori pe săptămână). O să ne dăm seama mai târziu ce anume să facă”.
Mulţi oameni din întreaga ţară mi-au povestit despre frustrarea pe care o simt cu privire la teme. Părinţii care se uită la grămada de teme ce se varsă din ghiozdanul copiilor lor şi-ar dori să îi ajute pe profesori să înţeleagă modul în care argumentele contra depăşesc o majoritate covârşitoare de argumente pro. Iar profesorii care au de mult îndoieli cu privire la valoarea temelor pentru acasă se simt presaţi de acei părinţi care cred în mod eronat că lipsa unor sarcini suplimentare reflectă un angajament insuficient pentru performanţă şcolară. Astfel de părinţi par să creadă că, atâta timp cât copiii lor au o mulţime de lucruri de făcut în fiecare seară, şi nu contează ce anume, atunci învăţarea se produce în mod sigur.
Ceea ce părinţilor şi cadrelor didactice le trebuie, însă, este un sprijin din partea pedagogilor care sunt dispuşi să conteste înţelepciunea convenţională. Ei au nevoie de directori care să pună la îndoială sloganurile ce trec drept argumente: că temele creează o legătură între şcoală şi familie (ca şi cum n-ar exista mai multe moduri constructive de a face această conexiune!), Sau că „întăresc” ceea ce li s-a predat elevilor în clasă (un cuvânt care denotă repetarea unor comportamente ce se învaţă pe de rost, şi nu dezvoltarea înţelegerii), sau că îi învaţă pe copii auto-disciplina şi responsabilitatea (o supoziţie pentru care nu există absolut nici o dovadă).
Mai presus de toate, directorii trebuie să vadă că cel mai important criteriu pentru a judeca deciziile cu privire la teme (sau la alte politici, de altfel) este impactul pe care îl pot avea asupra atitudinilor elevilor cu privire la ceea ce fac. „Temele reuşesc cel mai mult să-l facă pe elev să se îndepărteze de studiu”, consideră profesorul Harvey Daniels. Să recunoaştem: cei mai mulţi copii urăsc temele, sau în cel mai bun caz le văd ca pe ceva ce trebuie făcut şi gata. Astfel, chiar dacă s-ar dovedi că au alte beneficii, ar trebui să fie puse în balanţă cu efectul pe care îl au asupra dragostei de studiu a elevilor.
Deci, ce ar trebui să facă un director preocupat de elevii săi?
1. Să se autoeduce şi să împărtăşească ceea ce a învăţat cu profesorii, părinţii şi alţi membri ai instituţiei de învăţământ pe care o conduce. Să se asigure că ştie într-adevăr ce spun studiile, şi anume că nu există nici un motiv să credem că elevii ar fi dezavantajaţi educaţional dacă ar avea mai puţine teme de făcut sau chiar deloc.
Oricare ar fi deciziile luate, ele trebuie să se bazeze pe fapte, şi nu pe înţelepciunea populară.
2. Să regândească „practica temelor pentru acasă”. Să le ceară cadrelor didactice să impună un anumit timp zilnic pentru teme sau să traseze sarcini în fiecare săptămână, după acelaşi program (de exemplu, x minute la matematică în zilele de marţi şi joi). Acest lucru este o recunoaştere sinceră a faptului că temele nu sunt justificate de o anumită lecţie şi că sunt cu atât mai puţin un răspuns la nevoile specifice ale copiilor la un anumit moment. Astfel de politici sacrifică procesul serios de educaţie, cu scopul de a obţine anticiparea, şi reuşesc să facă un deserviciu nu numai elevilor, ci şi profesorilor, atunci când sunt impuse pe linie ierarhică.
3. Să reducă cantitatea de teme, dar să nu se oprească aici. Mulţi părinţi sunt pe bună dreptate supăraţi din pricină că ai lor copii petrec atât de mult timp în faţa temelor. De aceea, directorul trebuie să se asigure că cel puţin profesorii nu depăşesc normele impuse de inspectoratul şcolar local şi că nu subestimează profund timpul de care au nevoie elevii pentru a finaliza sarcinile trasate. (Aşa cum mi-a spus o mamă, „să spui că temele astea se pot face în 20 de minute e complet nedrept, dacă ne gandm că 20 de minute i-ar fi necesare doar celui mai rapid copil din clasă”). Şi pe urmă să reducă cantitatea de teme pentru acasă, indiferent de liniile directoare şi de aşteptări, pentru ca familiile, nu şcolile, să decidă cum îşi vor petrece cea mai mare parte a serilor lor.
Cantitatea, cu toate acestea, nu este singura problemă care trebuie abordată. Unele sarcini, sincer să fiu, nu valorează nici măcar cinci minute din timpul elevului. Prea mulţi copii din clasa întâi sunt obligaţi să decupeze din reviste cuvinte care încep cu o anumită literă a alfabetului. Prea mulţi elevi din clasa a cincea trebuie să coloreze o listă nesfârşită de cifre pe hârtie milimetrică. Prea mulţi elevi de clasa a opta îşi petrec serile cu capul în manuale plictisitoare, pline de texte stufoase. Cadrele didactice ar trebui să fie invitate să se gândească dacă vreuna dintre temele date o să-i ajute pe elevi să se gândească profund la lucruri care contează cu adevărat. Ce filosofie de predare sau ce teorie a învăţării se află în spatele fiecărei sarcini? Se presupune că elevii sunt factori de decizie sau vase goale? Este învăţarea privită ca un proces care este în cea mai mare parte activ sau pasiv? Este vorba despre o luptă cu ideile sau despre îndeplinirea fără să gândim a directivelor trasate?
4. Să modifice modelul de bază. În cele din urmă, nu este suficient ca elevii să aibă teme mai puţine sau nişte teme mai bune. Ar trebui să schimbăm aşteptările fundamentale din şcolile noastre, astfel încât elevii să fie invitaţi să facă teme doar atunci când o există probabilitate destul de mare ca o anumită sarcină să fie benefică pentru cei mai mulţi dintre ei. În cazul în care acest lucru nu e adevărat, ei ar trebui să fie liberi să-şi petreacă timpul extra şcolar aşa cum vor. Concluzia: fără teme, cu excepţia acelor ocazii când sunt cu adevărat necesare. Aceasta, desigur, este o inversare a stării implicite de azi, care se reduce la aplicarea temelor doar de dragul de-a fi, indiferent de conţinutul lor, o opţiune care pur şi simplu nu poate fi justificată.
5. Să dialogheze cu elevii. Să afle ce cred ei despre teme şi să le solicite sfatul, lucru ce s-ar putea face prin distribuirea de chestionare anonime. Mulţi adulţi presupun pur şi simplu că temele sunt utile pentru promovarea învăţării fără a-i întreba pe elevi ce părere au despre acest lucru.
Chiar cred elevii că temele sunt într-adevăr utile? De ce da sau de ce nu? Sunt unele teme mai bune decât altele? Cum afectează temele dorinţa lor de a învăţa? Care sunt celelalte efecte ale temelor asupra vieţii lor şi asupra familiilor lor?
6. Să le sugereze profesorilor să le dea elevilor de făcut temele pe care le concep ei înşişi. În majoritatea cazurilor, elevii ar trebui să fie rugaţi să facă doar ceea ce iese din mintea şi priceperea profesorilor, şi nu ceea ce se află pe foile de lucru prefabricate sau cele xeroxate din manuale, care conţin exerciţii standard. De asemenea, este rareori logic să le dai aceleaşi teme tuturor elevilor dintr-o clasă, pentru că e puţin probabil ca ele să fie benefice pentru cei mai mulţi dintre ei. Pentru cei care înţeleg deja conceptul va fi o pierdere de timp, iar pentru cei care nu înţeleg va deveni din ce în ce mai frustrant. Nu există nici o temă perfectă, care să stimuleze fiecare elev, pentru că oamenii sunt diferiţi. În acele zile, atunci când temele într-adevăr par a fi necesare, cadrele didactice ar trebui să creeze mai multe sarcini, concepute pe interese şi capacităţi diferite. Şi e mai bine să nu dai nicio temă nimănui, decât să dai aceeaşi temă pentru toată lumea.
7. Să folosească temele ca o oportunitate de a implica elevii în procesul de luare a deciziilor. O modalitate de a judeca calitatea unei clase este dată de implicarea elevilor la luarea deciziilor cu privire la procesul de învăţare. Cei mai buni profesori ştiu că elevii învaţă cum să ia decizii bune luând decizii, nu urmând directivele. Elevii ar trebui să aibă ceva de spus despre ce vor să înveţe şi despre circumstanţele în care vor învăţa, precum şi despre modul în care (şi când) va fi evaluat procesul de învăţare, modul în care vor fi rezolvate conflictele şi multe altele.
Adevărul general valabil din educaţie este în particular valabil la teme. Cel puţin doi cercetători au descoperit că cei mai buni profesori (calificativ acordat pe baza anumitor criterii) au tendinţa de a implica elevii în luarea deciziilor cu privire la teme, în loc să le spună pur şi simplu ce trebuie să facă acasă. O primă întrebare întemeiată pe care ar trebui să şi-o pună un părinte văzând tema pentru acasă este aceasta: „Care a fost rolul copiilor în ceea ce priveşte stabilirea modului şi programului în care trebuie făcută tema şi dacă era într-adevăr nevoie ca tema să fie făcută acasă?”
O discuţie despre utilitatea temelor (şi motivarea acestei utilităţi) poate fi valoroasă în sine. Dacă opiniile sunt variate, atunci o întrebare cu privire la ce ar trebui să facem atunci când toată lumea nu este de acord (Să votăm? Să continuăm să vorbim până când vom ajunge la un consens? Să căutăm un compromis?) dezvoltă aptitudinile sociale şi creşterea intelectuală. Iar acea creştere are loc tocmai pentru că profesorul a cerut, în loc să spună. Profesorii care se consulta cu elevii lor în mod regulat n-ar fi niciodată de acord cu afirmaţia că elevii zic mereu “nu” temelor sau oricărui alt lucru ce necesită efort. Nu e deloc adevărat, îţi vor spune. Atunci când elevii sunt trataţi cu respect, atunci când sarcinile merită să fie făcute, majoritatea copiilor vor îndrăgi provocarea.
În cazul în care, pe de altă parte, elevii se plâng de teme sau încearcă să le evite, înseamnă că ori au primit prea multe, ori că au fost dictate necugetat şi în mod continuu, ori pur şi simplu pentru că n-au avut nimic de spus despre asta. Chiar beneficiile unor sarcini de înaltă calitate sunt limitate în cazul în care elevii simt „obligativitatea” în loc de „cooperare”.
8. Să-i ajute pe profesori să uite de notarea elevilor. E posibil să fie nevoie de sprijinul, încurajarea şi sugestiile practice ale profesorilor pentru a ajuta şcoala să abandoneze un model în care sarcinile sunt bifate sau notate şi unde scopul este de a asigura obedienţa, şi să adopte un model în care elevii colaborează şi analizează în clasă ceea ce au făcut, ceea ce le-a plăcut şi displăcut la cartea citită, problemele şi întrebările pe care le au. Aşa cum a observat şi eminentul pedagog Martin Haberman, temele pe care le au de făcut copiii din cele mai bune clase „nu sunt bifate, ci împărtăşite”. Dacă elevii trag concluzia că n-are rost să-şi piardă timpul cu teme pe care nimeni nu le pontează, atunci ăsta nu e un argument pentru instalarea mitei, a ameninţărilor şi a unui climat de neîncredere; este un act de acuzare la adresa temelor.
9. Să experimenteze. Să se adreseze acelor profesori reticenţi să-şi reconsidere dependenţa lor de lungă durată faţă de temele tradiţionale pentru a vedea ce se întâmplă dacă, în timpul unei săptămâni, nu dau nicio temă. Bineînţeles că oricine crede că temele sunt benefice trebuie să fie dispus să testeze această ipoteză analizând consecinţele absenţei sale. Care sunt efectele unei amânări a performanţei elevilor, a interesului lor în procesul de învăţare, starea lor de spirit şi climatul din clasă? De asemenea, se poate încerca în toată şcoala o nouă politică, cum ar fi o schimbare a modelului de bază deja propus mai sus, schimbare la început ocazională, iar mai apoi permanentă.
Directorii se confruntă cu o serie nesfârşită de crize; ei trebuie să soluţioneze plângerile, să calmeze sufletele rănite, să negocieze soluţii, să mulţumească pe toata lumea şi, în general, să nu provoace niciun fel de sincopă la nivelul instituţiei lor. Aflaţi într-o astfel de poziţie, este foarte tentant să eviţi noi iniţiative care aduc starea de fapt în discuţie. Este nevoie de un curaj deosebit să iei asupra ta probleme de ordinul temelor, în mod special în vremuri în care fraze de genul „ridică ştacheta” şi „standarde mai ridicate” sunt folosite pentru a raţionaliza practici ce oscilează între prostie şi inadecvare, ba chiar fac să ni se ridice părul din cap de groază.
Dar, desigur, obligaţia finală a unui director este să facă ceea ce este corect pentru copii, să-i protejeze de practici şi de reglementări dăunătoare, care nu persistă pentru că sunt valoroase, ci pur şi simplu pentru că sunt tradiţionale.
Pentru oricine doreşte să scuture un pic lucrurile cu scopul de a face ceea ce e corect, o conversaţie despre teme este introducerea perfectă.
Copyright: Alfie Kohn/2007, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original si notele bibliografice pot fi consultate aici.