„De ce copiii pedepsiţi continuă să fie obraznici, dacă pedeapsa este considerată de sute de ani o metodă educaţională atât de eficientă?“ – iată una dintre problemele ridicate de expertul american în parenting Alfie Kohn în cadrul seminarului susţinut în weekend la Bucureşti în faţa a 500 de părinţi curioşi să afle cât de nociv este modul tradiţional de a creşte un copil.
„Pedeapsa şi recompensa sunt feţele aceleiaşi monede, dar o monedă care cumpără extrem de puţine lucruri pozitive“, în măsura în care folosirea lor ca parte esenţială a educaţiei convenţionale duce, pe termen lung, în egală măsură, la efecte negative dovedite ştiinţific. Psihologul Alfie Kohn le-a explicat părinţilor şi viitorilor părinţi români de ce stilul tradiţional de educaţie, ale cărui rezultate suntem mulţi dintre noi, este profund greşit sub atât de multe aspecte.
Pedeapsa, dar şi recompensa sunt atât de populare în rândul părinţilor din întreaga lume nu pentru că şi-ar fi dovedit eficienţa pe termen lung, ci pentru că sunt foarte simplu de folosit şi dau rezultate pe termen scurt şi foarte scurt. În schimb, înlocuirea pedepeselor şi recompeselor, laudelor exagerate şi folosite în orice circumstanţă presupune depunerea de eforturi considerabile, de curaj, inventivitate şi infinită răbdare, a mai punctat Kohn.
Nu în ultimul rând, reputatul psiholog american crede că o altă greşeală capitală pe care o fac dintotdeauna părinţii este că nu-şi tratează copiii cu respect, chiar dacă au acest comportament fără să realizeze că îi desconsideră fix pe cei pe care se presupune că îi iubesc necondiţionat şi pentru care ar face orice.
„Îi arătăm unui străin sau unui coleg mai mult respect, mai multă consideraţie decât copilului nostru. Ce se întâmplă atunci când vezi un străin sau un coleg că se împiedică şi cade? Îl ajuţi să se ridice, îi scuturi hainele, îl întrebi dacă a păţit ceva şi dacă are nevoie de ajutor. Nu ţi-ai permite să-i tragi una după ceafă, să-i spui că este căscat şi că nu se uită pe unde merge, dar exact aşa reacţionează foarte mulţi părinţi în privinţa copiilor lor“, a oferit Kohn un exemplu pentru a ilustra lipsa de respect de care vorbeşte.
Părinţii sunt primii care îşi hărţuiesc şi îşi agresează copiii, acasă, apoi se miră că la şcoală ori se transformă în victimele altor copii, ori devin la rândul lor hărţuitorii altor copii, a explicat psihologul modul în care violenţa naşte violenţă, chiar dacă adesea nu este vorba despre violenţă fizică din partea adultului, ci de violenţă emoţională, de tipul interzicerii anumitor lucruri care îi fac plăcere copilului sau de afişarea ostentativă a dezamăgirii atunci când copilul nu se ridică la nivelul aşteptărilor părintelui.
„Laudele nu construiesc încrederea în sine, ci trasformă copiii în dependenţi de laude“
Educaţia tradiţională a generat şi continuă să genereze generaţii de „praise junkies“ (dependenţi de recompense) pe bandă rulantă şi dă naştere „părinţilor-telecomandă“, obsedaţi să-şi controleze copiii nu numai în tot ceea fac, de la modul în care se îmbracă şi dorm, până la ceea ce mănâncă, dar şi felul în care gândesc şi, mai ales, simt. Nu este de mirare în aceste condiţii că părinţii le ignoră copiilor sentimentele şi ajung să le spună inclusiv ceea ce trebuie să simtă. „De exemplu, atunci când fratele mai mare izbucneşte supărat şi spune că îşi urăşte fratele mai mic, părintele încearcă să-l convingă de faptul că nu are cum să simtă aşa ceva pentru că este fratele lui şi trebuie să-l iubească, în loc să discute cu copilul despre motivul care îl determină să spună ceva atât de radical“, explică Kohn modul în care părinţii reuşesc, fără să realizeze, să minimalizeze emoţiile şi sentimentele copiilor lor. Adesea, părintele ignoră aceste nevoi emoţionale doar pe motivul că sunt mici şi adultul este cel care le ştie pe toate mai bine, chiar dacă se dovedeşte că de multe ori nu are habar de nevoile fiinţei căreia i-a dat viaţă.
Deşi mulţi părinţi sunt tentaţi să creadă că teoria propusă de Kohn este o formă de a milita pentru modelul parental extrem de permisiv, în care părintele îşi lasă copilul să facă orice are chef, psihologul neagă aceste acuzaţii explicând că nu vrea decât ca părinţii din ziua de azi să realizeze cât de mult rău ne face educaţia tradiţională, ale cărei victime suntem de atâta amar de vreme. „Nu spun că părinţii ar trebui să-şi lase copiii să se crească singuri, ci le spun cât de grave sunt consecinţele educaţiei tradiţionale, bazată pe pedeaspă şi recompense“, consecinţe pe care mulţi dintre noi le realizăm abia la vârstă adultă, când ajungem să le reproşăm celor care ne-au dat viaţă că au crescut persoane lipsite de încredere în sine, care nu au curaj să ia decizii importante ce ar putea să le schimbe viaţa în bine.
Orice proaspăt părinte îţi va spune că îşi doreşte să crească un copil independent, sigur pe el, liber în gândire şi acţiune, creativ şi curajos, dar paradoxul este că, în timp, reuşeşte să acţioneze în aşa fel încât rezultatul va fi un adult manipulabil, lipsit de iniţiativă, temător şi obedient în faţa celor mai autoritari decât el. Nu spun că acest lucru se întâmplă în 100% din situaţii, pentru că sunt o mulţime de factori care pot înclina balanţa într-un sens sau altul. În proporţie copleşitoare, avem însă de-a face cu copii care ori devin adulţi nesiguri, care aşteaptă să primească ordine de la alţii (ideea de „yes man“) ori ajung firi tiranice, care îi manipulează pe cei din jur, în opinia lui Alfie Kohn.
Aceste rezultate pe care nu le dorim, dar le obţinem sunt încurajate şi perpetuate inclusiv la nivelul sistemului de învăţământ, unde copilul este condiţionat să înveţe sub ameninţarea notelor sau a calificativelor, ori a recompenselor, în loc să-i fie stimulată plăcerea de a descoperi lucruri noi şi astfel de încuraja studiul benevol, care dezvoltă creativitatea.
Alfie Kohn consideră, de asemenea, că tentaţia părinţilor de a folosi laude fără acoperire în relaţia cu copiii lor denotă o viziune egoistă a părintelui asupra copilului. Motiv pentru care părintele ar trebui să ofere explicaţii cât mai descriptive atunci când observă un progres al copilului, ceea ce presupune să-i arăţi că ai observat că a bifat o reuşită, dar fără un entuziasm exagerat. „Atunci când copilul a făcut ceva bine lăsaţi-l să se bucure de reuşita sa şi să înţelegă exact de ce este de admirat ceea ce a făcut. Explicaţi-i, de exemplu, că desenul său este reuşit pentru că pentru prima dată i-a adăugat nas şi urechi omului creionat, nu-i spuneţi doar că este extraordinar ceea ce a făcut şi că sunteţi mândru de el fără să ştie exact de ce“, explică Alfie Kohn.
Un alt aspect important, copilul nu-şi manipulează părinţii şi nu le testează răbdarea cu zecile de moduri în care îi scot din sărite, ci le testează limitele dragostei. Copilul vrea să simtă că este iubit şi acceptat indiferent de greşelile pe care le face, nu să fie iubit pentru că face ceea ce i se spune.
Kohn a avansat în cadrul seminarului de la Bucureşti şi o serie de motive demonstrate ştiinţific, de-a lungul timpului, pentru care pedeapsa nu funcţionează în educaţia copilului:
1. Pedeapsa înfurie copilul pentru că nu are cum să riposteze, îl transformă în victimă, iar la rândul său, victima va învăţa cum să-i victimizeze pe alţii sau să se comporte ca o victimă.
2. Atunci când este obligat să facă lucruri pe care nu vrea să le facă, copilul pedepsit înţelege că omul care îl forţează are o problemă pe care încearcă să o rezolve apelând la putere.
3. Ameninţările reprezintă o bombă cu ceas care, mai devreme sau mai târziu, ajunge să-i explodeze în faţă iniţiatorului. Există un principiu al paradoxului, dezvoltat de Thomas Gordon, conform căruia cu cât te bazezi mai mult pe puterea pe care o ai asupra celorlalţi, cu atât vei avea mai puţină influenţă asupra vieţii lor.
4. Pedeapsa erodează relaţia dintre copil şi părinte. Copilul de vârstă mică vede în părintele care îl pedepseşte „uriaşul care mă face nefericit şi de care mi-e teamă, chiar dacă tot el este cel care mă îngrijeşte, îmi şterge lacrimile, mă apără de ce este rău“. Această atitudine duală a părintelui este foarte derutantă pentru copil, iar în timp acesta învaţă că tocmai atunci când are mai mare nevoie de sprijinul părintelui (când face greşeli grave) trebuie să se ferească de el şi de reacţiile sale negative.
5. Pedeapsa distrage copiii de la lucruri importante, cum ar fi să înţeleagă şi să-şi însuşească valori importante, cum ar fi compasiunea şi grija faţă de ceilalţi. Un copil care va fi certat şi pedepsit de părinte pentru că şi-a lovit fratele mai mic sau prietenul de joacă nu va înţelege că a greşit, ci că data viitoare va face acelaşi lucru, dar fără să fie prins, plus că va învăţa să acumuleze resentimente şi să se răzbune. De aceea, părintele trebuie să se concentreze nu în a-l învinovăţi şi pe tipul de pedeapsă, ci pe înţelegerea modului în care se simte victima sa. Cu alte cuvinte, pedeapsa îl face pe copil să se concentreze pe propria persoană la modul în care se întreabă ce i se poate întâmpla lui dacă nu se supune şi îi făce rău altui copil. Îl învaţă că dacă este prins, i se va întâmpla lui ceva rău. Copiii pedepsiţi dobândesc o capacitate incredibilă de a face o analiză cost-beneficii atunci când au de gând să iniţieze ceva ce ştiu că este greşit, pentru care vor fi aspru taxaţi de părinţi, dacă va fi prins. Iar acest lucru se vede cel mai bine în cazul adolescentului care face alegeri greşite, deşi ştie care vor fi consecinţele din direcţia părintelui. „Merită să fiu pedepsit pentru a-mi satisface o plăcere interzisă, acesta este modelul de analiză pe care pedeapsa îl învaţă pe copil“, explică Kohn.
În acelaşi timp, părinţii nu realizează că se folosesc de puterea pe care o au asupra unui copil din cauza frustrărilor aduse de relaţiile de putere de la serviciu, unde trebuie să se supună ordinelor venite din partea unor şefi autoritari, care nu acceptă să le fie pusă la îndoială deciziile chiar dacă sunt proaste, ori nu reuşesc să-şi controleze subalternii. Copilul devine automat, în această situaţie, persoana asupra căreia ne putem refula aceste sentimente negative acumulate. O altă motivaţie pentru care părintele îşi pedepseşte copilul şi îşi impune voinţa cu forţa este teama inconştientă ca îşi va pierde respectul pe care copilul i-l datorează.
În concluzie, iubirea necondiţionată ar putea fi aplicată, la modul general, prin câteva schimbări în abordarea educaţiei tradiţionaliste:
1. Reconsiderarea cerinţelor şi aşteptărilor pe care părinţii le au de la copiii lor. Să analizăm dacă ceea ce le cerem copiilor noştri este vital, rezonabil şi potrivit într-o anumită împrejurare.
2. Părintele nu trebuie să piardă din vedere niciodată, cu niciun preţ, că relaţia cu copilul este cea mai importantă, nu ca adultul să aibă mereu dreptate. Niciun părinte nu ar trebui să vrea ca copilul său să se teamă de el şi să înţepenească atunci când îl vede. Un exemplu comun este cât de multă importanţă dau părinţii unui lucru atât de banal cum ar fi ordinea pe care copilul o menţine în camera sa. Atâta timp cât siguranţa şi sănătatea copilului nu sunt puse în pericol de faptul că este dezordine la el în cameră, de ce ar trebui obligat şi ameninţat ca sanctuarul său, singurul loc din lume care ar trebui să arate aşa cum îşi doreşte, să fie aşa cum vrea adultul?“
3. Părintele trebuie să înveţe să se pună în locul copilului pentru a înţelege dacă este bine sau nu modul în care procedează. Să nu-l mai intereseze că cei din jur îl judecă aspru dacă nu arată că îşi stăpâneşte copilul şi că l-a dresat aşa cum societatea consideră că un copil trebuie să se comporte. Cine vrea un copil cuminte şi obedient, care nu ridică niciun fel de probleme, ar trebui să se mulţumească mai degrabă cu un acvariu cu peşti, în opinia lui Kohn.
4. Părinţii nu ar trebui să pretindă că sunt mai competenţi în rol de părinte decât sunt cu adevărat. Dar acest lucru se întâmplă pentru că părinţilor le este teamă să le arate copiilor că sunt şi ei vulnerabili, că şi ei greşesc sau că pot fi răniţi de o acţiune a copilului.
sursa
Paula este pasionată de educație și comunicare.
