Elemente de traumă în comunitatea școlară. Concluzii webinar profesori

Elemente de traumă în comunitățile școlare

Există comunități care se destramă în tăcere. Nu prin scandaluri, nu prin rupturi spectaculoase, ci printr-o erodare lentă, aproape invizibilă, a încrederii. În școli, această erodare este cu atât mai gravă cu cât instituția ar trebui să fie un spațiu al siguranței, al creșterii și al învățării. Dar sunt momente în care școala devine un loc al tensiunii, al fricii, al supraviețuirii. În astfel de momente, nu doar indivizii sunt răniți, ci întreaga comunitate. Trauma nu mai este o experiență personală, ci devine o atmosferă, un climat, o stare colectivă. O comunitate școlară traumatizată este una în care oamenii nu mai pot vorbi liber, nu mai pot colabora, nu mai pot avea încredere unii în alții. Este o comunitate în care energia nu mai merge spre învățare, ci spre protecție.

Pentru a înțelege cum ajunge o școală într-o astfel de stare, trebuie să privim dincolo de evenimentele vizibile și să explorăm mecanismele psihologice și instituționale care modelează comportamentele oamenilor. Jennifer Freyd, în teoria ei despre betrayal trauma (Freyd, 1996), arată că trauma este amplificată atunci când vine din partea unei persoane sau instituții de care depinzi. În școli, dependența este structurală: profesorii depind de conducere pentru evaluări, norme și stabilitate; elevii depind de profesori pentru siguranță și sens; părinții depind de școală pentru dezvoltarea copiilor lor. Când instituția trădează această încredere, trauma devine sistemică.

Freyd introduce conceptul de institutional betrayal pentru a descrie situațiile în care instituțiile nu doar că nu protejează, dar devin ele însele surse de rău. În școli, trădarea instituțională apare atunci când conducerea neagă problemele, minimalizează abuzurile, protejează agresorii sau pedepsește pe cei care semnalează nereguli. Freyd arată că instituțiile folosesc adesea mecanismul DARVO – Deny, Attack, Reverse Victim and Offender – pentru a-și proteja imaginea. În școlile românești, acest mecanism este aproape reflex: profesorii care semnalează probleme sunt acuzați că „fac scandal”, elevii care reclamă comportamente toxice sunt etichetați drept „problematici”, iar conducerea se prezintă ca victimă a unor „campanii de denigrare”.

DARVO nu este doar o strategie de comunicare, ci o formă de violență instituțională. Ea produce confuzie, rușine și tăcere. Freyd arată că instituțiile care folosesc DARVO generează anxietate colectivă, pierderea încrederii și retragere emoțională. În școli, aceste efecte sunt vizibile în comportamentele profesorilor: evitarea conflictelor, conformism excesiv, lipsa inițiativei, teamă de a vorbi. Elevii simt tensiunea adulților și o internalizează. Părinții percep școala ca pe o instituție opacă, greu de abordat. Comunitatea intră într-o stare de supraviețuire.

Dar pentru a înțelege de ce oamenii reacționează astfel, trebuie să privim și în interiorul psihicului uman. Franz Ruppert, în lucrările sale despre trauma identitară (Ruppert, 2012; Ruppert, 2018), arată că trauma nu este doar o rană emoțională, ci o ruptură în dezvoltarea identității. Pentru a supraviețui durerii, copilul își fragmentează psihicul în trei părți:

• partea sănătoasă
• partea traumatizată
• partea supraviețuitoare

Partea sănătoasă păstrează potențialul autentic, partea traumatizată conține durerea neprocesată, iar partea supraviețuitoare dezvoltă strategii de adaptare – control, supunere, agresivitate, evitare. În viața adultă, aceste părți intră în conflict, iar comportamentele disfuncționale nu sunt semne de răutate, ci expresii ale unor mecanisme de supraviețuire activate prea devreme și niciodată vindecate.

Ruppert arată că societățile traumatizate reproduc la scară largă dinamica agresor–victimă. Instituțiile devin spații în care oamenii acționează din partea lor de supraviețuire, nu din partea sănătoasă. În școli, acest lucru se vede în leadershipul autoritar, în rigiditatea procedurilor, în lipsa empatiei, în nevoia de control. Directorii care au fost crescuți într-un sistem bazat pe frică conduc prin frică. Profesorii traumatizați reacționează disproporționat la comportamentele elevilor. Elevii traumatizați devin agresivi sau retrași. Trauma devine un mod de funcționare instituțional.

Pentru a înțelege cum se propagă trauma în comunitatea școlară, putem folosi o schemă conceptuală inspirată de Freyd și Ruppert:

CICLUL TRAUMEI COMUNITARE ÎN ȘCOALĂ

1. Lider traumatizat → conduce prin frică
2. Profesor anxios → evită, tace, se conformează
3. Elev tensionat → reacționează agresiv sau se retrage
4. Comunitate în defensivă → pierderea încrederii
5. Instituție rigidă → neagă problemele (DARVO)
6. Repetarea ciclului → traumă colectivă

Acest ciclu nu este inevitabil, dar este frecvent în școlile românești. Exemplele sunt numeroase:

• profesori marginalizați pentru că au semnalat nereguli;
• elevi ridiculizați pentru că au vorbit;
• directori care folosesc controlul ca instrument de management;
• inspectorate care protejează instituția, nu oamenii.

În astfel de contexte, trauma comunitară devine o realitate structurală.

Peter Senge, în Schools That Learn (Senge, 2000), oferă un antidot la această realitate. El propune un model de transformare bazat pe gândire sistemică, învățare în echipă, viziune comună, modele mentale sănătoase și dezvoltare personală. Senge arată că instituțiile se pot transforma doar dacă devin spații de învățare, nu de control. În școli, asta înseamnă transparență, dialog, colaborare, leadership distribuit, siguranță psihologică. Senge subliniază că organizațiile care învață sunt cele în care oamenii pot vorbi fără frică, pot greși fără rușine și pot colabora fără suspiciune.

Modelul lui Senge este esențial pentru transformarea școlilor românești, pentru că oferă o alternativă la dinamica agresor–victimă. În locul fricii, propune încredere. În locul controlului, propune colaborare. În locul rigidității, propune flexibilitate. În locul tăcerii, propune dialog. În locul supraviețuirii, propune învățare.

Un concept important în acest context este cel al comunităților școlare oxitocinice. Oxitocina este hormonul atașamentului, al încrederii, al cooperării. Comunitățile oxitocinice sunt cele în care relațiile sunt bazate pe sprijin, empatie, apreciere și conectare autentică. În astfel de comunități, profesorii se simt în siguranță să vorbească, elevii se simt văzuți și sprijiniți, iar conflictele sunt gestionate matur. Oxitocina este antidotul biologic al cortizolului, hormonul stresului. O școală oxitocinică este o școală în care oamenii pot respira.

Pentru a înțelege cum se poate transforma o școală traumatizată într-o comunitate oxitocinică, putem folosi o schemă inspirată de Senge:

MODELUL DE TRANSFORMARE AL UNEI ȘCOLI

1. Conștientizare → recunoașterea traumei
2. Siguranță psihologică → spații de dialog
3. Viziune comună → obiective împărtășite
4. Învățare în echipă → colaborare reală
5. Modele mentale → renunțarea la frică
6. Practici noi → transparență, echitate
7. Comunitate oxitocinică → încredere, sens

Transformarea nu este un proces rapid, dar este posibil. În România există școli care au reușit să creeze comunități sănătoase, în care profesorii se sprijină reciproc, elevii sunt implicați în decizii, iar conducerea practică un leadership etic. Aceste școli nu sunt perfecte, dar sunt vii. Ele arată că schimbarea este posibilă atunci când oamenii sunt dispuși să vadă realitatea, să-și asume responsabilitatea și să învețe împreună.

Trauma comunitară nu este destinul școlilor românești. Este doar o etapă. O etapă care poate fi depășită prin adevăr, curaj și învățare. Freyd ne arată cum instituțiile pot răni. Ruppert ne arată de ce oamenii din instituții repetă aceste tipare. Senge ne arată cum putem transforma instituțiile în spații de învățare. Împreună, cei trei oferă o hartă completă a transformării comunităților școlare.

Vindecarea unei comunități școlare nu începe cu proceduri, ci cu oameni. Cu capacitatea lor de a se vedea unii pe alții, de a se asculta, de a se sprijini. Cu disponibilitatea de a renunța la frică și de a construi încredere. Cu curajul de a spune adevărul și de a-l auzi. Cu dorința de a transforma școala dintr-un spațiu al supraviețuirii într-un spațiu al învățării.

Referințe

Freyd, J. J. (1996). Betrayal Trauma: The Logic of Forgetting Childhood Abuse. Harvard University Press.

Freyd, J. J., & Birrell, P. (2013). Blind to Betrayal. Wiley.

Ruppert, F. (2012). Trauma, Fear and Love. Green Balloon Publishing.

Ruppert, F. (2018). Who Am I in a Traumatised Society? Green Balloon Publishing.

Senge, P. (2000). Schools That Learn. Doubleday.

https://condreacatalin.wordpress.com/2023/04/19/irelevanta-si-traume-sociale-transgenerationale/

https://condreacatalin.wordpress.com/2026/04/26/triada-intunecata/

https://condreacatalin.wordpress.com/2026/02/01/portretul-psihopatului-in-2026/

https://carmen-neagu.ro/2021/10/29/procesarea-traumei/

Articolul a fost realizat de speakerii webinarului, Carmen Neagu și Cătălin Condrea, care au sintetizat principalele idei discutate în cadrul întâlnirii.

Urmărește înregistrarea webinarului

Dacă nu ați putut participa sau doriți să reveniți asupra unor idei discutate, accesați înregistrarea aici: https://youtu.be/QBOnX6Ydt9A